În Chișinău, pe atunci încă puțin obosit de sine și destul de naiv ca să creadă în poezie, boema nu era o instituție, ci o întâmplare. Se aduna pe unde apuca: într-o bucătărie prea mică, într-un atelier cu pereți umezi, într-un bar care se închidea devreme, dar ne lăsa să mai stăm, dacă nu făceam zgomot. Acolo l-am cunoscut pe Tiberiu, cel care a adus pentru prima dată tabla de șah și paharele. Nu erau piese obișnuite — sau, mai bine zis, piesele erau obișnuite, dar nebunii lipseau. În locul lor, el a așezat patru pahare înalte, lunguiețe: două cu vin alb, două cu vin negru.

  • Așa e mai corect, a spus. Nebunii trebuie consumați.

Nu am râs. Nici nu era o glumă. În boema noastră, orice simbol devenea repede familiar. Jucam încet, cu pauze lungi, în care se fuma, se vorbea despre poeți morți și despre reviste care nu apăreau niciodată. Când unul dintre noi „bătea” un nebun, îl lua între degete, îl ridica cu o solemnitate falsă și îl bea dintr-o înghițitură. Paharul, golit, rămânea pe marginea mesei, subțire și transparent, ca o dovadă a unei pierderi deja uitate.

  • Ai grijă, îmi spunea Tiberiu. Dacă pierzi prea mulți nebuni, începi să joci corect. Și atunci s-a terminat totul. Nu înțelegeam pe deplin, dar îmi plăcea ideea. Jucam ca să nu jucăm bine. Beam ca să nu devenim prea lucizi. Serile se repetau, dar niciodată identic. Uneori venea și Lidia, care nu juca, dar muta piesele când nu eram atenți, schimbând cursul partidei cu o ușurință aproape tandră. Alteori apărea Pavel, care vorbea despre un roman pe care îl scria de ani de zile și din care nu citise nimeni nici măcar o pagină.
  • Romanul perfect nu trebuie terminat, spunea el. Altfel începe să fie judecat. Noi aprobam, pentru că era mai simplu să aprobăm decât să contrazicem.

Într-o seară, după prea multe partide și prea puține idei bune, Tiberiu a pierdut ambii nebuni. A băut vinul fără comentarii, rămânând cu paharele goale în față, uitându-se la ele ca la niște ferestre închise. –Vezi? a zis. Asta e problema. În joc e simplu. Îi bei și s-a terminat. În viață… nu mai știi când s-au terminat. Nimeni nu a răspuns. Afară ningea mărunt, iar lumina becului tremura ca o respirație obosită.

După acea seară ceva s-a schimbat. Nu brusc, nu spectaculos. Doar că partidele au devenit mai scurte, vinul mai puțin, tăcerile mai lungi. Parcă începusem să înțelegem că ritualul nostru nu era doar un joc, ci și o formă de amânare. Amânam decizii, amânam despărțiri, amânam, mai ales, întâlnirea cu noi înșine. Boema noastră, atât cât fusese, începea să se stingă fără declarații. Ultima dată când am jucat, paharele erau acolo, dar nu le-am mai folosit drept nebuni. Tiberiu a adus piese adevărate.

  • De data asta jucăm serios, a spus. Și a fost cea mai tristă partidă. Nimeni nu a băut nimic când a pierdut o piesă. Nimeni nu a râs. Mutările erau corecte, calculate, aproape reci. La final, nu mai rămăsese nimic de spus. Am plecat pe rând, fără să ne mai promitem că ne vom revedea. Mult timp după aceea mi-am amintit de paharele lunguiețe, de felul în care deveneau, pentru câteva clipe, nebuni — și apoi, imediat, din nou obiecte goale (cineva le spunea: pahare… -porno…), transparente, ca niște sicrie fără conținut.

Poate că acela a fost adevăratul nostru joc: nu șahul, ci transformarea. Din oameni în umbre, din idei în vorbe, din pasiune în oboseală. Și, într-un fel straniu, șahul acela scurt a durat foarte mult. Mai mult decât ar fi trebuit. Mai mult decât am știut să ducem.

 

Beregata timpului

Ca la un trup de altă dimensiune, umblu la calendar, întorcându-i cu șomoiogul filele zilelor trecute, zilelor nevenite…Așa e! — uneori, când umblu la calendar, am îngrozitoarea senzație că pipăi beregata timpului, pe care mi-o imaginez ca pe un gât de titan invizibil, care leagă trecutul de viitor, dar care se poate pipăi, dacă ești atent: sub degete e neted și cald ca lemnul vechi, dar elastic ca un mușchi ce pulsează. Uneori tremură ca un șarpe mic, alteori e rigid și rece, ca un metal ascuns în filele calendarului. Are nuanțe care schimbă, cameleonic, culoarea după ce trece timpul: auriu la amurgul zilelor pierdute, argintiu în zorii zilelor ce vin, cenușiu în momentele suspendate. Dacă îl strângi prea tare, simți că se răsucește și scapă printre degete — pentru că timpul nu poate fi prins, ci doar pipăit. Și mai are un sunet, aproape imperceptibil: murmur, foșnet de foi sau de secunde care se derulează, de parcă timpul ar șopti povestea lui și tot ce s-a întâmplat, toate promisiunile și regretele, toate speranțele care încă nu vin. Practic, beregata timpului e un organ invizibil al universului, pe care, dacă te apropii cu atenție, îl simți bătând, respirând și strângând lumea între trecut, prezent și viitor. Iar când ating hârtia, simt cum pulsul timpului mi se zbate sub degete, ca o inimă uriașă ascunsă în file, marcând ritmuri de veacuri și de secunde pierdute. Fiecare filă foșnește sub degete precum o crustă de ceas nemișcat, și mă uit la numerele care dansează într-o horă pe care n-o pot opri. Fiecare zi trecută miroase a umbre și a răbdare, a amintiri care s-au lipit de omoplații mei, în timp ce zilele ce urmează miros a zboruri, a dorință și a vânt care se grăbește. Zilele mai miros a răbdare și regrete, a dimineți pierdute și a seri care nu se mai întorc, pe când zilele nevenite miros a promisiuni și temeri încă necunoscute.

File-zile se îndoaie sub atingerea mea, timpul se răsucește, se zbate, ca un șarpe de aur care vrea să fugă din palmă, iar eu îl pipăi cu teamă și cu uimire, căutând să-l prind, să-i cunosc mușchii, să-i simt gâtlejul și curgerea, să-i aud șoaptele ascunse între cifre și litere. Filele-zile foșnesc sub degetele mele ca frunze de aur căzute pe un râu invizibil. Întorc o filă trecută și simt cum timpul tresare, ca inimă care nu vrea să fie uitată. Zilele nevenite pulsează în fața mea, subțiri și luminoase — aripi de fluture întinse înainte de a ști unde vor zbura.

Fiecare filă e o lume: un răsărit de dimineață, o noapte pierdută în suspine sau în tăcere, un gând care se lipește de mine fără voie. Încerc să pipăi beregata timpului prin hârtia aceasta fragilă, și parcă simt cum respiră între file, cum tresaltă între trecut și viitor și mă învață că timpul nu se poate opri, ci doar se poate privi, atinge, înțelege în clipa care pulsează acum, în filă care foșnește între degete.

Alteori, când ating filele calendarului, timpul pare să tremure ca un fluviu ce se oprește din curgere doar pentru a mă privi, a mă oglindi. În aceste clipe magice și sfinte simt că timpul nu e doar o măsură, ci un organism viu, un vechi martor care respiră și vibrează într-un ritm ce nu-mi aparține, dar care mă lasă să fiu părtaș la taina sa, când pot spune că, fie doar și pentru o singură clipă, chiar cunosc timpul, îl înțeleg, că îl simt cum pulsează, ca o inimă imensă ce bate peste toate marginile posibile și imposibile..Și în această tevatură aievea sau imaginară cu calendarul, cu beregata timpului, pe nesimțite parcă ajungi la vârsta la care, atunci când cumperi un calendar nou, involuntar te gândești că acesta sau cel de peste doi-trei ani… nu-l vei mai duce la capăt. Nu e frică, nu e regret, ci doar un fel de constatare rece, ca o pagină care se sfâșie între degete. Ziua se scurge, luna se sfârșește și, undeva, neparticipativ, timpul își continuă cursul fără să ne aștepte.

Te va duce el, de fapt, neimplicatul — timpul, calendarul, orele care trec și nu se întorc. Și tu stai acolo, privind numerele mici de pe foaie, ca pe niște puncte pe o hartă a vieții care se reduce, încet, la esen-țial: ce a fost, ce rămâne, ce nu vei mai avea ocazia să vezi.

Uneori te gândești la toate zilele rămase, dar și la cele pierdute, și la paradoxul că niciodată nu contează câte pagini mai ai — doar că totul se consumă într-un fel liniar, inevitabil. Calendarul nu judecă, nu se grăbește și nu se oprește. El te învață tăcut: timpul nu este pentru a fi stăpânit, ci doar pentru a fi recunoscut. Și, poate, tocmai această acceptare a neputinței de a duce calendarul la capăt e ceea ce dă sens fiecărei zile bifate: știi că sunt, chiar dacă nu vei fi tu acolo să le vezi pe toate.