Dramaturgul și prozatorul Iulian Margu ne provoacă de această dată printr-o trilogie romanescă de factură psihologică, unde drama, misterul, psihanaliza construiesc un pilon epic interesant, cu multe întretăieri ale interpretării simbolice. Cele trei romane (Purtătorul de cuvânt al necuvântătoarelor, Paradisul era în renovare și Tăcerea și ecoul ei) sunt publicate la Editura Cristian PlusArt, 2024, având o temă ce asigură unitatea stilistică (dramele psihice, bolile minții), dar diferențiindu-se totuși, la nivelul dezvoltării epice, și implicit, la nivelul semnificațiilor propuse. Jon este protagonistul din romanul Purtătorul de cuvânt al necuvântătoarelor și are capacitatea de a comunica cu animalele. Are o putere suprantaturală sau este un joc periculos al minții, ceea ce contribuie la permanenta suprapunere a două planuri: simbolic și / sau psihanalitic. Dacă la început suntem tentați să înțelegem evoluția epică în dimensiunea fantastă, pe parcursul derulării evenimentelor ne apropiem de spațiul psihologic, pentru ca spre finalul cărții să ni se dea cheia tuturor înțelesurilor în termenii unei literaturi psihanalitice. Jon nu doar că înțelege limbajul animalelor, nu doar comunică cu ele, dar are acces la trecutul lor. Proiectând tema călătoriei în timp și spațiu în subteranul textual, autorul construiește o lume unde metempsihoza și anamneza devin ingredientele cheie în derularea evenimențială a traseului epic. Acțiunea se petrece la Grădina Zoologică, New York, spațiu destinat exclusiv necuvântătoarelor, unde Jon este paznic, dar nu un simplu paznic, ci mai degrabă un păzitor al acestor suflete. Deși operatorii, Nei și Beni, supraveghetori ai camerelor video, observă cum Jon vorbește cu animalele, ei îl desconsideră, categorisindu-l în sfera indivizilor caraghioși. Intriga romanului se dezvoltă în momentul în care apare Larisa, angajată și ea pe post de paznic, de către unchiul ei, chiar directorul Grădinii Zoologice. Larisa și Jon stabilesc de la bun început o bună comunicare, o relație bazată pe empatie, pe o chimie afectivă puternică și desigur, bazată pe aceleași valori morale. Larisa începe să se strecoare în universul mental și spiritual al colegului Jon, atașându-se astfel, valorilor comunicaționale imprimate de el. Începtul cu încetul descoperă lumea necuvântătoarelor, începe să înțeleagă legătura dintre Jon și ele, îngăduind astfel, intrarea în spațiul animalelor și implicit, în universul afectiv al acestora. Jon îi va mărturisi că el știe toate poveștile despre animale, despre vieților lor anterioare, despre felul în care principiul reîncarnării este posibil prin forma fiecărui animal. De pildă, pasărea flamingo fusese într-o viață anterioară o mare dansatoare, Rosita; maimuța Erica fusese într-o altă viață, broker pe Wall Street; uriașul crocodil Sphinxor fusese un faraon al Egiptului; girafa Gilda, într-o viață anterioară fusese baschetbalistă; măgarul Marcel fusese un om înțelept, Nastratin, dintr-un sat balcanic; leopardul fusese într-o altă viață, Sultanul Amir; porumbelul fusese căpitan pe mare; șarpele Crom era deținătorul multor secrete despre plăcerile lumii;

rinocerul Surya fusese un om harnic al satului Nanda, un păstrător al tradițiilor batak, devenit un reprezentant al acestei populații prin muncă și pricepere; lebăda neagră fusese într-o altă viață, învățătoare; tigrul Tim, fusese șeful unei bande de afaceriști care se ocupau cu marfă ilegală. Tigrul Tim este cel care poartă toată încărcătura semantică de la nivelul textual al romanului. Tim fusese tigrul care în trecut, îl mutilase pe tatăl lui Jon. Acesta era dresor la circ, într-o reprezentație nu a mai putut ține sub control tigrul, iar Tim l-a atacat, lucru care a dus la amputarea unui braț. Jon era un adolescent, un tânăr în formare care văzuse toată această scenă groaznică, o dramă care desigur a atras efecte comportamentale. Trecerea dinspre realitatea New York-ului și a Grădinii Zoologice spre spații exotice, dintr-un trecut îndepărtat se face prin prisma poveștilor despre viețile anterioare ale personajelor. Ca într-o povestire în ramă, Jon și Larisa călătoresc în trecutul istoriei îndepărtate, în civilizații exotice, comunicarea cu animalele asigurând acest periplu imaginar. Interpretarea romanului suferă mutația spre final, când Larisa investighează trecutul medical al lui Jon, fiind interesată întru totul de cel de care se îndrăgostise. Dintr-o iubire pură, dorește să îl ajute, ea vrea să dezlege enigma aceste comunicări cu necuvântă- toarele și descoperă că Jon suferea de tulburarea reglării emoționale. Din acest punct, palierul semantic al scriiturii schimbă valoarea mesajului: dacă până acum, cititorul s-a strecurat în cotloanele literaturii fantastice, unde tema călătoriei în timp și spațiu a susținut teza ideatică a romanului, de aici încolo, cititorul se află în fața unei literaturi psihologice. Practic, Larisa este personajul – raisonneur care i -a facilitat lui Jon, recuperarea. Prin abilitatea de a intra în jocul lui, tânăra nu a făcut decât să investigheze cauzele bolii, prin care protagonistul schimba datele realității. Pas cu pas, Larisa și-a suprapus iubirea peste înțelegere și competență psihanalitică, vindecând pacientul prin înțelegerea poveștii din trecutul său. Boala izbucnise în momentul în care Jon a văzut scena tragică în care tatăl său pierduse un braț, în lupta cu tigrul. Ca fenomen al autoapărării, Jon dezvoltă simptomul de tulburare de reglare emoțională. Prin intermediul scenei finale, cea a confruntării dintre tigrul Tim, cel care evadase între timp și terorizase un oraș întreg și protagonist ni se înfățișează rezolvarea cazului. Practic, Tim dorea să se elibereze, să fie redat junglei, și numai Jon putea face acest lucru; iar Jon, prin acceptarea eliberării tigrului, accepta de fapt, trauma copilăriei. Acceptând trauma, recunoștea problema interioară și implicit, conștientiza nevoia de vindecare, prin asumare și iertare. Iulian Margu dozează cu măiestrie inegalabilă toate ingredientele unui thriller provocator. Dincolo de povestea lui Jon, scriitura are o înaltă încărcătură estetică, prin jocurile perspectivei narative, prin inserarea poveștii în poveste, prin mutațiile simbolice ale semnificațiilor epice. E o permanentă joncțiune între două planuri: real- psihologic și fantastic – oniric, subtilitate artistică prin care este asigurată originalitatea viziunii romanești.