Aripa și roata

Nu numai titluri precum Laus Ptolemaei și Oul și sfera, pot trimite la acceptarea problemei interdisciplinarităţii în scrierile lui Nichita Stănescu, aceasta putând fi înţeleasă în primul rând ca un refugiu al celui care, odată învinsă gândirea matematică prin teoria incompletitudinii a lui Kurt Gödel, aderă la concepţia mitopoetică în care adevărurile nu pot fi accesibile decât în formule aluzive. Sub semnul gândirii filozofiei antice grecești și în special cea a lui Platon care consideră că în jurul oricărei fiinţe este o imensitate de nefiinţă, poetul care în Fiziologia poeziei, este de părere că „arta într-o mare măsură e o contemplare a omului din afara lui: dintr-un alt punct de vedere – cel al artei (adică al sentimentelor omului)”1, găsește în metaforă singurul mod de a înţelege realitatea. Spunând realitate, poetul nu se oprește, stricto sensu, numai la cea concretă, aflată sub semnul întâmplării, ci sondează o altă realitate, una a concretului prelungit în abstract, și anume, cea a limitelor interioare ale sinelui și ale devenirii acestuia: „Nu am nimic / Al meu nu este totuna cu mine. / Numai însumi există, / iar eu nu pot să am decât ceea ce există./ Până și despre trup zic/ că-i al meu; / până și despre suflet / zic că este al meu. /…/ Din infinitul de însumi/ și însumi și însumi/ eu sunt numai unul dintre acei însumi. / Între primul însumi/ și celălalt/ pun un ceas de buzunar/ ca o falsă distanţă”.      

  1. Nichita Stănescu – Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, 1990, p.
  2. Fiziologia poeziei, op. , p. 15 și apărut mai întâi în Gazeta Literară, 13, nr. 2/ 13 ian 1966, p. 3.

 

Dacă volumele de versuri reprezintă vitrina cu giuvaeruri ale autorului Sensului iubirii, eseurile sau alte scrieri în proză adunate în volumul Fiziologia poeziei, reprezintă gândirea nonconformistă, înfiripată în subsidiar, acolo unde se pregătea materialul pentru promovarea necuvântului. Dacă Tulburătorul nu știu ce2 din Fiziologia poeziei, e un început în fașă al meditaţiei poetului asupra a ceea ce urma să însemne pentru el necuvântul, în Aripa și roata, ca și în alte eseuri cuprinse în volumul sus-amintit, Nichita pune și mai serios problema raportului dintre cuvânt și necuvânt: „Aripa nu poate fi învăţată, însă roata poate fi învăţată. Îngereasca o știi sau n-o știi, lumeasca se învaţă” (p. 40) Așadar, pornind de la acel tulburător nu știu ce care-l obsedează de-a lungul întregii sale sa eseistici, gânditorul, încearcă să interpreteze semnificaţia cercului și a înscrierii unui corp uman cu patru mâini și patru picioare, ca niște spiţe de roată, într-un cerc, făcând, nu tocmai întâmplător, referire la celebrul Crochiu al lui Leonardo da Vinci (Vezi anexa): „Cu patru mâini sau mai precis cu sugestia a patru mâini, cele două dau sentimentul aripei” (p. 40) Asemenea acelui homo artifex care, imitând aripa, inventează roata, sau asemenea celui care, imitând zborul, inventează aparatul de zbor, poetul, imitând cuvântul – obsesie de o viaţă – inventează necuvântul. Comparând cercul cu paralele între care putea fi încadrat omul lui da Vinci și căutând totodată semnificaţia cercului, poetul consideră că acesta reprezintă însăși aspiraţia omului dintotdeauna spre perfecţiune, prin posibilitatea simplei rostogoliri, a înaintării pe o anumită traiectorie, prin rostogolire: „Măreţia zborului s-a mutat din spinare în braţe. Nu aștepţi decât învârtirea în jurul axei, ca într-o relativă egalitate, spiţele mâinilor și ale picioarelor să pornească pe drumul cel lung al roţii gândite și învăţate. Înaintarea roţii reprezintă un sens al ascensiunii umane” (p. 20). Privit mai îndeaproape, omul lui da Vinci, plasat în cerc – interpretare renascentistă, printre altele, a calotei platoniciene – este secondat prin întinderea mâinilor și a picioarelor, de un alt trup omenesc care creează alte unghiuri și raze ale cercului, dând astfel senzaţia unor spiţe de roată. Cu alte cuvinte, dublul ar semnifica depășirea de către om, a gândirii raționale, dar totodată și prelungirea în el, a celui care n-ar fi putut inventa roata, dacă n-ar fi fost obsedat de imaginea aripii. Iată cum, atât în tabloul lui da Vinci, cât și în eseul lui Nichita Stănescu, observăm ideea interpretării a două lumi diferite sau cel puţin a două realităţi distincte care, nu numai că se întrepătrund în om, dar mai mult decât atât, fiecare dintre ele își are punctul de plecare în fiecare dintre cele două corpuri umane încadrate în cerc, unul fiind reprezentativ pentru ceea ce numim întrupare în cuvânt, iar celălalt fiind reprezentativ pentru ceea ce ar putea fi preîntruparea care pândește în necuvânt. În timp ce cuvintele, partea „cea mai imaterială a trupului” (p. 26) sunt „simultane cu orice, oricând” sau, presate „ca strugurele în teasc”, în poezie ajung, prin strivire, să devină metafore care, la rândul lor, servesc ca liant între cuvânt și necuvânt, între lumea concretă și cea abstractă, dincolo de toate acestea, necuvintele parse, embleme pentru platoniciana imensitate de nefiinţă, ar putea fi frământate de gând, de intenţie, neîntrupate în cuvânt și exprimate cel mult prin ţipăt: „A murit Enghidu” și „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” rămân sine die țipete antologice. Dacă în eseul Aripa și roata3, aripa care „nu se poate învăţa”, ar putea fi echivalentul necuvântului, atunci tot așa, roata ce ascunde „trudnic meșteșug”, ar fi echivalentul cuvântului. Tot așa și cele două trupuri suprapuse, din tabloul lui da Vinci: în timp ce unul ar semnifica roata, celălalt ar semnifica aripa. Unul ar semnifica gândirea logică, celălalt, saltul în gândirea mitopoetică. Unul, dimensiunea masculină a universului, celălalt, dimensiunea feminină. Unul, celestul, celălalt, teluricul.

 

Legea și vechiculele principiilor metafizice

Este bine de știut că interpretările din eseistica lui Nichita Stănescu, publicată în reviste, urmau nu o dată, să anticipeze volu- mele de versuri. Dar tot așa s-a întâmplat și reversul: poezii întregi apărute în volumele de versuri, să fie valorificate în Fiziologia poeziei, dintr-un alt unghi, la o altă scară, cum s-a întâmplat și cu poezia Legea4 inclu- să la finalul subcapitolului Mitul ca exaltare a întâmplării, după care urmează Legea ca loc de unde se pleacă, ambele aparţinând capitolului al III-lea, cu titul Contemplarea lumii dinafara ei5, încadrat la rândul lui, în prima secţiune a cărţii, Autoportret com- portamental al respirărilor. Într-un cuvânt, eseistica de multe ori, anticipează gândirea mitopoetică a acestuia.

3. Fiziologia poeziei, cit., p. 70 și apărut întâi în Luceafărul, 20, nr. 25/ 18 iun. 1977, p. 1.
4. Fiziologia poeziei, cit., p. 75 și apărută mai întâi în vol. Necuvintele, Ed. Tineretului, Buc., 1969, pp. 114-115.
5. Fiziologia poeziei, op. cit., p. 68. G.L., 15, nr 1/ 4 ian, 1968, p. 1, cu titlul Metaforă pentru noul

 

Citind poezia Legea într-un cu totul alt context decât cel iniţial, așa cum este ea încadrată în volumul Fiziologia poeziei, într-un poem în proză alcătuit din XI secvenţe, ea constituind cea de-a XII-a secvenţă, iar acest poem inclus, la rândul lui, în eseul Mitul ca exaltare a întâmplării1, s-ar înţelege de ce, pe de o parte, corpul uman apare încadrat într-un cerc davincian, iar pe de altă parte, de ce, atât mâinile cât și picioarele omului din Crochiul lui da Vinci sunt dublate de alte două mâini și alte două picioare, și, cu atât mai mult, s-ar observa (p. 36) cum semnificantul ascunde ambiguu semnificatul. Poezia Legea are câteva trimiteri-liant prin care eul liric face legătura dintre dimensiunea materială a alcătuirii umane, căreia i-ar corespunde trupul poeziei și dimensiunea abstractă a acesteia, căreia i-ar corespunde sufletul poeziei. Este vorba despre primele două versuri „Pentru că-mi imaginez aceasta/ el mi-a spus”, mai apoi despre versurile: „Eu stau între ramurile verzi/ și-mi imaginez aceasta”, despre versurile: „El mi-a spus, pentru că/ îmi imaginez” și în sfârșit, despre cele două versuri din finalul poeziei: „El mi-a mai spus: scoală-te/ umblă”. Artistul, în concepția poetului, ar fi în acest caz, singurul care se poate hazarda pe o orbită de cunoaștere care scapă de sub controlul logicii firii umane. Dacă realul este văzut de autorul Operelor imperfecte ca „un raport – între sine și însumi”, acesta având „un caracter relativ în funcţie de cine îl receptează”, poezia în genere, ca prilej de comunicare a „esenţialului uman” este, pentru autorul Cărții de recitire, „tot ceea ce desparte pe om de orice altceva” (p. 50). Se observă foarte bine că gândirea autorului Necuvintelor nu era departe nici de capacitatea omului arhaic de a se armoniza cu cosmosul. Pentru a înţelege mai bine despre alcătuirea cărui corp vorbește poetul în Legea sau în Aripa și roata, interpretând Crochiul lui da Vinci în Fiziologia poeziei, pare că n-ar fi neavenită prezentarea succintă, a relaţiei omului arhaic cu divinitatea, așa cum opinează Mircea Eliade: „Nu există nimic real în afară de ceea ce-a făcut divinitatea (…) De aceea, prin orice face sau gândește el (omul arhaic), urmărește întotdeauna același lucru: să participe la real, să se concentreze în inima realităţii. Deoarece lucrurile n-au sens pentru el, decât în măsura în care încetează de a mai fi lucruri, obiecte izolate, ireale, efemere, și devin embleme sau vehicule ale principiilor metafizice”2. Astfel vom înţelege de ce în poezia Legea, metaforele nu vizează simplele părţi ale trupul omenesc. Mai mult decât atât, cel din urmă vers-liant „Pentru că-mi imaginez aceasta, el mi-a spus” este cel care hotărăște discrepanţa dintre aceste părţi constitutive ca „obiecte izolate, ireale, efemere” și cele care, prin încadrarea omului în Lege, „devin embleme sau vehicule ale principiilor metafizice”. Așadar, cele „două mâini cu câte cinci degete/ fiecare”, cele două „picioare/ cu câte cinci degete fiecare”, acel „craniu/ cu doi ochi, cu două urechi, / cu două nări, / cu două sprâncene, cu două/ împerecheri de depărtări” nu fac referire numai la componentele trupului concret al omului ca „lucruri -, obiecte izolate, ireale, efemere”, cum s-ar crede la prima vedere, și nici ale trupului concret al Poeziei. Ele par a defini de fapt Legea ca stare eternă, prin care aceleași organe ale trupului „devin embleme sau vechicule ale principiilor metafizice”. Legea îl așază pe om, atât faţă-n faţă cu el însuși, cât și faţă-n faţă cu cel de dincolo de el însuși. Același Eliade, vorbind despre omologia totală între Cer și Lume, deschide posibila fantă prin care se poate observa lumea fenomenală, ca o copie a celei cosmice: „Este probabil că o atare corespondenţă între cosmos și microcosmos n-a luat naștere prin proiectarea mitică a corpului uman

  1. Fiziologia poeziei, cit., p. 73 și apărută mai întâi, în R.L., 6, nr. 36/ 6 sept. 1973, p. 13.
  2. Mircea Eliade, în Comentarii la legenda Meşterului Manole, 26-27, în Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, p. 51.

în natură, identificându-se, adică, zonele cosmice cu organele anatomice și funcţiile fiziologice omenești. Ceea ce știm din teoriile cosmologice și fiziologice indiene ne îndeamnă să credem că s-a petrecut un proces invers”3. O posibilă alcătuire a corpului abstract al omului și totodată al corpului abstract al Poeziei, cu mâinile, cu picioarele, cu craniul, cu ochii lor etc., diferită de întâmplare, așa cum apar ele. Omul, în faţa Legii firii sale, corespunde tuturor organelor abstracte ale poeziei cu care numai singur poetul poate detecta tot ceea ce ar ţine de metalingvistică („…tot ce a rămas valoros în literatură, din punct de vedere al limbii folosite, e de natură metalingvistică” –Fiziologia poeziei– p. 51), așa cum precizează Eugen Simion: „Necuvintele (ca noțiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris. Poezia metalingvistică, aleasă de acest poet care corupe conceptele prin fantezia lui derutantă, ar putea fi astfel definită: o poezie care nu se mai bizuie pe formele tradiționale de seducție (…) o poezie care să apropie versul de limbajul 0 al expresivității (…) poezia metalingistică nu se mai folosește de cuvinte pentru a sugera tensiunile ei semantice, ci de necuvinte” care „sunt superioare ideii de scris, adică mai presus de scriitură”4. Cosmizarea prin actul poetic poetul o exprimă prin motivul ramurilor verzi din finalul poeziei: „Eu stau între ramurile verzi/ și-mi imaginez aceasta” și prin verbele la viitorul popular și la imperativ din versurile: „Stai întins, n-ai să mai stai;/ ai să fii pentru că erai./ El mi-a mai spus: scoală-te,/ umblă”. Prin urmare, ceea ce caută autorul Fiziologiei poeziei în tabloul lui Leonardo da Vinci pare a fi tocmai includerea acelor „împere- cheri de depărtări” în patrulaterul aceleiași firi, oglindă a existenţei duale a omului, surprinsă în zodia perfecţiunii și sugerată de cercul/ sfera, în care este inclus.

Publicată mai întâi în 11 Elegii, poezia Legea, o adevărată transpunere lirică și nu numai, a crochiului lui da Vinci, își are obârșia în Certarea lui Euclid din volumul Laus Ptolemaei, veritabilă contemplare din afară a corpului uman:„Nu cred că am două mâini și două picioare./ Ar fi prea liberă vederea trupului/ (…) În lumea simultană, trupul meu/ se compune cu trupul meu/ și ramura se compune cu ramura/ și trecerea timpului/ cu trimbulinda timpului./ În lumea suprasimultană/ trupul meu și cu trupul meu/ se compun cu trupul meu./ Cu toate la un loc, simultan. / Ca dinţii care mușcă/ fibră numai dintr-o lume/ și se compun cu dinţii care mușcă/ hălci numai dintr-o lume/ care se lumizează/ trimbulindă/ într-o sferă, într-o sferă, într-o sferă.”(- Certarea lui Euclid). Forţei acestor versuri, care constă parcă tocmai în redimensionarea ambiguității proprii incertitudinii dostoievskianului Kirilov despre Stavroghin, care, când crede, el nu crede că într-adevăr crede, iar atunci când nu crede, nu crede că nu crede: „Și plâng pe mâna ta muntoasă/ cu lacrimi lungi ca niște câini de vânătoare/ spunându-ţi: sfera nu-i frumoasă!/ dar să existe sfere, oare?” (Certarea lui Euclid), din străfundurile sinelui, în Legea, îi răspunde vocea acelui El, a Dublului, de această dată francă, sigură: „…scoală- te, / umblă”. „Cum trebuie să fie poezia: – se întreabă Emil Cioran – accesibilă sau ermetică, cu mesaj sau gratuită – asta-i o chestiune secundară. Exercițiu sau revelație, totuna. Ceea ce-i cerem este să ne izbăvească de su- focarea, de chinurile vorbirii. Când reușește, ea ne aduce, pentru o clipă mântuirea”5 – așa cum ne-o aduce marele Nichita.

3. Mircea Eliade, op. cit., p.
4. Eugen Simion, în revista Acasă, anul VI, 1 şi 2, ian. 2013, pp. 51-52.
5. Emil Cioran, Ispita de a exista, Humanitas, 2002, pp. 176-177.