Trecere

 

Mă uit la tine lung, după sărut,

și riduri îți citesc sub pielea fină,

și-n părul tău albeața e-o rugină

ce iernii vrea să-i ție de urât.

 

Sub valul brun de mare cristalină,

amarul mi-l înec c-o sărutare,

până când țipă ascuțit: „Mă doare!”,

de mi se face pielea de găină;

 

Și tu te-ntorci cu fața spre apus

– în ochii tăi e Raiul la izvoare –

iar Dumnezeu, pe buza ta de sus,

 

îmi face de păcate dezlegare,

să nu cârtesc că anii ți s-au dus;

Căci frumusețea trece, dar nu moare.

 

 

 

 

Iscălitură

 

Se spală iarăși cerul cu bureți

și se desface-n vânt, ca la o navă,

iar curcubeul suie o octavă

și-apoi se risipește pe pereți.

 

Și eu (din lipsă mare de poeți),

cu pana udă-n mâna mea gângavă,

cu muzele îmi căutam gâlceavă

să nu-mi mai toarne ploaia în găleți.

 

Ca un tablou, pictat cândva postum,

așa e marea de nemărginită,

ci tu îmi ieși cu soarele în drum,

 

punându-mi iarăși visul pe orbită,

iar Dumnezeu Se iscălea acum

pe-un colț de cer, cu unghia mea tocită.

 

 

 

 

Borgesiană

 

Motto: Pentru faptul că poemul este inepuizabil

Și se confundă cu suma făpturilor Domnului

Și nu va ajunge niciodată la ultimul vers

Și este mereu altul, potrivit oamenilor.

(Jorge Luis Borges, Alt poem al darurilor)

 

Eu sunt istoria lumii.

Fiecare decizie, fiecare eveniment din istorie

a făcut ca eu să fiu acum, aici, scriind poemul acesta.

 

Istoria lumii este istoria frumuseții.

Unde am fi astăzi dacă nu am fi râvnit purpura fenicienilor?

O clepsidră umplută complet cu nisip,

astfel încât nisipul nu poate trece niciodată dintr-o parte în alta –

aceasta este veșnicia.

 

Eu sunt toate cărțile pe care le-am citit, dar (aici e nenorocirea)

eu nu sunt cărțile pe care le-am scris.

Alții, cei care mă vor citi, vor fi aceste cărți,

cititorii mei, ca animale de pradă.

 

Cândva o carte va fi ultima.

Cândva voi visa un vis care va fi ultimul.

Cândva am să dorm și am să mă trezesc,

fără să știu că acela va fi cel din urmă somn, înaintea celui din urmă.

Cândva am să-ți dau ultimul sărut,

nu pentru că voi pleca, ci pentru că unul dintre noi o să moară.

Cândva voi vedea ultimul apus de soare.

Cândva voi scrie ultimul vers din viața mea.

Sper că acel ultim vers nu va fi ultimul, ca poemul să rămână neterminat.

În testamentul meu va scrie doar așa:

„Doamne, acest poem pe care n-am mai apucat să-l isprăvesc

ți-l las Ție,

să-l termini Tu.”