din lucrarea de licență

Coordonator știinţific,

Prof. Dr. Ion Șeuleanu Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Litere – 2007

 

 

I.  Evoluţia poeziei populare spre liric și estetic.

Cadrul care generează și evidenţiază

dorul

Literatura unui popor mărturisește negreșit – se crede – despre identitatea, trăsăturile și particularităţile afective, culturale ale acestuia. Literatura populară vădește fenomenul de oglindire a identităţii etnice în arta scrisă într-o manieră pură, nemijlocită, directă, cu atât mai mult cu cât nu este supusă artificiului și prelucrărilor stilistice exacerbate care fundamentează literatura cultă.

Conceptele generice (epic – baladă/ cântec bătrânesc; liric – doină/cântec/hore, strigătură; dramatic – descântec, blestem, cântec de leagăn, oraţie de nuntă, bocet) se regăsesc și la acest nivel – al scrierii tradiţionale, unde creatorul anonim român, manifestă o afinitate particulară pentru lirism. Lirica populară – redând cu justeţe realităţile afectivităţii poporului roman generate și exercitate în mediul tradiţional patriarhal – poate fi supusă, fără tăgadă, criteriului de „istoricitate”. Se va vedea modul în care – în cadrul larg al poeziei populare – liricul se desprinde din și se detașază de epic printr-un proces de sublimare a trăirii sufletești în raport cu evenimentele care o provoacă, o determină. Lirica populară, la rândul ei, cunoaște o scindare pe două registre – lirică ritualică și lirică profană; la nivelul celei din urmă înscriindu-se și evidenţiindu-se mai pregnant criteriul estetic. Această scindare se produce în mod necesar pe baza unor criterii precum trecerea de la util la creativ, de la cantitate la calitate, de la unitate la varietate – operându-se la nivelul universului interior, sufletesc al creatorului anonim.

Pe fundamentul stabilit de aceste concepe se întâmplă o evoluţie a stărilor sufletești spre o complexitate din ce în ce mai evidentă în exprimarea lor scrisă. Poezia lirică populară nu mai exprimă unilateralitatea trăirilor pure, strict diferenţiate, ci adevărata realitate sufletească, realitate în care trăirile se contopesc, se contrazic, se asociază, își amestecă esenţele, dând naștere unor trăiri noi, din ce în ce mai elaborate, mai complexe, cu adevărat inedite, legitime „stări lirice”. Acesta este și modul în care are loc geneza rafinatului sentiment al dorului.

Detalierea   raportului   trihotomic

„funcţie-formă-structură” aplicabil celor două registre (ritualic și profan) dezvăluie noi trăsături diferenţiative, evident, în favoarea profanului. Ca și prezenţă efectivă, concretă în folclorul românesc, poezia populară a trăirilor sufletești nu este nicidecum numită „lirică”, ci cunoaște calificative precum: cântec, doină, hore, evidenţiindu-se în același timp aderenţa versului la aria muzicală cu care creatorul anonim o înzestrează și de care un folclorist nu poate face abstracţie. Se menţionea- ză asupra faptului că aceste denumiri nu reprezintă specii distincte în cadrul liricii populare, ci denumiri locale, regionale atribuite acesteia.

De asemenea, ca orice fenomen evolutiv, și lirica populară va cunoaște fără în- doială un cadru marcat de topos și cronos care îi va contura numeroase trăsături și caracteristici estetice. Cântecul popular este considerat de către folcloriști ca fiind datat din perioada feudalismului. În ceea ce privește toposul, zona transilvană ar fi cea de maxim potenţial liric deoarece, numai la interferenţa dintre șes și munte, cât și prin alăturarea trăsăturilor lirice specifice acestor zone, poezia lirică populară cunoaște paroxismul (viziune acceptată sau combătută de diferiţi folcloriști). Ca orice creaţie estetică, lirica populară se dezvoltă pe două paliere: unul al interiorităţii – reprezentate de sfera afectivă a eului liric anonim pe de o parte, iar pe de altă parte, de tot ceea ce contribuie la înfăptuirea esteticului, literarului și unul al exteriorităţii – reprezentat de mediul extern (fizic) în care versul se naște, dar și de forma (prozodia) pe care acesta o adoptă în vederea exprimării respectivei afectivităţi si literarităţi (forma exterioară se referă în acest caz atât la procedeul literar, cât și la expresia scrisă).

La baza trasării caracteristicilor cântecului liric popular stau câteva criterii conturate de unii cercetători după cum se va vedea în această lucrare: evidenţierea sa ca fapt de cultură, funcţiile pe care acesta le îndeplinește (funcţia de comunicare la nivel muzical, lingvistic și mimico-gesticulator; funcţia socială; funcţia poetică; funcţia estetică și funcţia formativ-estitică), configurarea universului tematic pe cele trei registre (de ton constatator, de atitudine activă și de contemplare filosofică a vieţii). Cântecul liric popular se pretează în mod cert la clasificare – dacă se operează pe baza universului său tematic. Ies în evidenţă astfel: cântecul de jale, supărare și noroc (de soartă și amărăciunile vieţii); cântecul de cătănie/ostășesc; cântecul de înstrăinare; cântecul codrului și al haiduciei; cântecul agrarar și al păstoritului; cântecul de lume/satiric (cântecele luătoare în râs, la beţie, la nunţi) și strigăturile; cântecul de dragoste, cântecul de dor, cântecul de dragoste și dor.

Ca orice formă de artă mimetică și lirica populară are la bază funcţia kathartică, de purificare prin artă – în virtutea faptului că reprezintă încercarea omului din popor de a-și tămădui și limpezi sufletul prin exteriorizare artistică. Ca abordare stilistică fundamentală în sfera liricii populare se evidenţiază un univers imagistic de o plasticitate inedită, bogată și surprinzătoare.

Un fapt estetic de netăgăduit, vădit de întreaga lirică populară este superioritatea poetică netă a cântecului liric popular de dragoste faţă de celelalte specii tematice ale acesteia. Cântecul de dragoste cunoaște o manifestare a modului de exprimare afectivă diferenţiată de la o zonă geografică la alta. Trăsăturile sale formale (prozodice) sunt de asemenea distincte în raport cu celelalte cântece populare, iar universul său interior – constând în fondul trăirilor sufletești – dezvoltă o varietate surprinză- toare de subteme și procedee stilistice. În cele din urmă, acest cântec de dragoste al omului din popor este adus la maximum de potenţial estetic numai atunci când dorul i se alătură; când cele două mari teme lirice populare se asociază, își răspund, își corespund, se contopesc și își confundă conţinuturile. Numai în poezia populară de dragoste și dor estetica tradiţională atinge punctul culminant dând naștere unui univers literar extrem de bogat, de vast, de variat în procedee stilistice, imagini, subteme, motive, semnificaţii și mesaje, antrenându-l astfel pe cititor/ascultător într-o lume cu totul aparte – simplă și clară în aparenţă, dar extrem de elaborată, rafinată, cernută prin ideologia, conceptualitatea tradiţională izvorâtă dintr-o afectivitate corespunzătoare poeziei, cântecului.

 

II.  Dorul și valenţele acestuia în poe- zia populară.

Traseu schematic

Cântecul liric popular de dragoste cunoaște cel mai înalt grad de sublimare atunci când este asociat cu cel al dorului. Numai prin alăturarea acestor două teme lirice populare fundamentale, literatura populară a românilor își atinge paroxismul valoric d.p.d.v. estetic. Pentru a se putea proba aceasta, este nevoie ca, la fel cum s-a procedat în cazul temei iubirii să se procedeze și în cazul temei dorului, prin trasarea câtorva caracteristici de ordin general, suspendând, pentru moment, valenţele pe care acesta le dezvăluie prin alăturarea sa temei iubirii.

Etimologia acestui cuvânt – dorul – prezintă o oarecare controversă. Ar putea trimite fie la latinescul dolus (dolus, -i; subst. masc.< gr. δόλος = Viclenie, greșeală, neîngrijire. Momeală, cursă; sau Dolus, -i; subst masc.= Viclenia personificată.), fie la dolor (dŏlŏr, -ŏris; subst. masc. = Durere, suferinţă. Chin, suferinţă, ură.). Tache Papahagi pune în evidenţă primul termen, dar îi atribuie înţelesul celui de-al doilea, suplimentându-l cu unele sensuri anexe, în funcţie de ceea ce acest termen reprezintă în lirica populară de dragoste și deci, încercând, totodată să-l definească prin apelul la sfera afectivă pe care termenul o conturează și care este decriptată de către expresia acestuia – versul liric popular de dragoste: „Dor (<lat. dolus). La fel se întâmplă și în cazul lui Ovidiu Papadima. I se atribuie aceluiași etimon latin (dolus) sensul de durere.

 

Tipurile dorului

 

Dorul, atât în poezia populară, cât și în afectivitatea omului din popor desfășoară o variată gamă de tipuri în funcţie de obiectul la care face referire și la cauza care îl generează: dor de iubită/iubit; dor de părinţi, fraţi, surori, familie; dor de sat, de locurile natale; dor de ţară; dorul de casă; dorul celui plecat în armată; dorul celui care a luat calea codrului și a haiduciei; dorul celui care a luat calea muntelui și a ciobăniei. Acestor tipuri îi corespund negreșit diferite „specii” ale cântecului popular: de dragoste și dor, de înstreinare, de pribegie, de jale și noroc, de amărăciune, de cătănie, de haiducie, de ciobănie. În virtutea acestor considerente, dorul își ia libertatea de a se perinda prin întreaga literatură populară, indiferent de ce factură sau registru, exprimându-se mai accentuat, ori mai străveziu, în funcţie de intensitatea cu care este resimţit de poetul anonim. Este întâlnit, astfel, în lirica ritualică, sacră (descântecul); în poezia obiceiurilor tradiţionale: în obiceiul colindatului, în ceea ce privește poezia obiceiurilor referitoare la ciclul familial – cântecele de leagăn, orațiile și cântecele de nuntă, de înmormântare și bocete – dorul este prezent chiar și aici. Acest omniprezent element al afectivităţii omului din popor se regăsește până și în poezia epică populară, în balade, înn„cântecele bătrânești”: balada haiducească, păstorească, de factură familială, ostășească, a interferențelor tematice, a înstrăinării.

 

Dorul în cântecul liric popular

 

După această călătorie prin sferele epicului, ale poeziei ritualice și a obiceiurilor, se ajunge la limanul cântecelor lirice propriu-zise care își conturează fiecare dorul în funcţie de tematica pe care o abordează: de jale, supărare și noroc (de soartă și amărăciunile vieţii); de cătănie/ ostășești; de înstreinare; despre codru și viaţă haiducească; păstorești și agrarare; de lume și satirice (cântece luătoare în râs, la beţie, la nunţi); strigăturile; cântecele de dor, de dragoste, de dragoste și dor. Se iau în considerare – așa cum s-a obișnuit până aici – interferenţele, până și la acest nivel, al tematicii. Cu toate acestea, cântecele de dragoste și dor vor fi cele care vor culmina puterea de semnificaţie a acestei trăiri sufletești atât de complexe și controversate. Doar în interiorul stihurilor cântecului de dragoste dorul își capătă ipostaze, metamorfozări, personificări, simboluri și metaforizări ne-întâlnite altundeva – în niciun alt registru al poeziei populare – la fel de profunde și accentuate, la fel de lirice și în același timp oglindind o realitate afectivă atât de specifică sufletului românesc.

Bibliografie
  • Antologie lirică populară românească, Prefaţă, Ediţie îngrijită și studiu introductiv de Ligia Bîrgu-Georgescu, Editura Minerva, București, 1980;
  • Bîrlea, Ion, Literatură populară din Maramureș, Ediţie îngrijită și studiu introductive de Iordan Datcu cu cuvânt înainte de Mihai Pop, vol. I-II, (Ediţii critice de Folclor – Culegeri), Editura pentru literatură, București, 1968;
  • Căliman, Ion; Veselău, Cornel, Poezii populare românești. Folclor din Banat I, Editura Grai și suflet- Cultura naţională, București, 1996;
  • Cărăbiș, Vasile, Poezii populare românești, Editura Minerva, București, 1986;
  • Theodorescu, Barbu; Lect. Păun, Octav, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică, București, 1964;
  • Densusianu, Ovid, Flori alese din cântecele poporului. Viaţa păstorească în poezia noastră populară. Cum trebuie înţeles. Graiul din Ţara Haţegului, Editura pentru literatură, 1966;
  • Evseev, Ivan, Simboluri Lirica de dragoste și ceremonialul de nuntă, Editura Facla, Timisoara, 1987;
  • Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române, I, București, 1925;
  • Istoria literaturii române, vol. IV (vol. I-IV), Partea I. Folclor literar românesc, Editura Academiei, București, 1964-1973;
  • Lirica populară de dragoste, Ediţie îngrijită, bibliografie și index bibliografic de Sabina Ispas și Doina Truţă, Prefaţă de Sabina Ispas, Editura Minerva, București, 1985;
  • Mijloveanu, Ion, Poezii populare românești, vol. II (Balade, Doine, Colinde, Descântece, Ghicitori), Editura Minerva, București, 1989.
  • Nădejde, Ioan; Nădejde-Gesticone, Amelia, Dicţionar Latin-Român complect pentru licee, seminarii și universităţi lucrat după cei mai buni lexicografi ca: Breál, Quicherat, Mühlmann, etc., ed. a III- a, Editura „Viaţa Românească” S.A., Iasi, 1920;
  • Papadima, Ovidiu, Literatură populară română. Din istoria și poetica ei. Studii de folclor, Editura pentru literatură, [București], 1968;
  • Papahagi, Tache, Poezia lirică populară, Editura pentru literatură, București, 1967;
  • Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel, Folclor Literar românesc, Editura didactică și pedagogică, București, 1990;
  • Ursache, Petru, Poetică folclorică, Editura Junimea, Iași,