(proză scurtă din volumul intitulat Femeia cu fluturi și alte închipuiri, apărut la ed. PIM, Iași, 2024)

Mă așezasem pe o bancă, la soare, în curtea liceului unde mă transferasem în ultimul an. Nu mai putusem rămâne în celălalt liceul pentru că, după câte se întâmplaseră, totul devenise de nesuportat. Îi vedeam mereu chipul când priveam spre locul de la fereastră. Mereu gol. Doar o candelă… Încercasem să rezist. Nu se putea! Eram aici de câteva zile. De-abia începuse anul școlar. Nu reușisem încă să mă integrez în grupul clasei și tocmai de aceea în pauze preferam să ies în parc. Norocul meu că exista un parc în curtea din spatele liceului. Și bănci. Și porumbei. Și soare încă. Îmi mâncam cu grijă sendviciul pregătit de mama și deodată am văzut-o! Era atât de… înaltă și slăbănoagă! Purta o fustă plisată până deasupra genunchilor, niște genunchi atât de inestetici, osoși, care se continuau cu niște picioare ciolănoase ce se terminau în niște ghete negre șleampăte, cu șosete verzi fosforescente, trei sferturi, una blocată pe la mijlocul gambei iar cealaltă încrețită rămăse- se ca o limbă bleagă peste gheata din piciorul stâng. În partea de sus avea o cămașă albă, încheiată greșit, un colț îi ieșea din fustă, iar mânecile prea lungi îi acopereau mâinile. În spate avea un ghiozdan uriaș care îi cocoșa spatele și mersul de girafă scâlciată! Dincolo de ținuta asta, care era ca nuca în perete, pe umeri i se răsfiraseră niște plete lungi și crețe ale părului de culoarea castanelor care se lăfăie în lumina soarelui tomnatic. Ochii verzi, pe tenul alb lipsit de orice umbră, m-au hipnotizat. Era de o frumusețe nemaivăzută! Nu acea frumusețe care apare multiplicată pe toate canalele de televiziune în tot felul de reclame, de tinere femei care-și amplifică nurii și se tencuiesc exagerat numai pentru a atrage atenția! Era altceva! Altă rasă! A trecut prin curtea din spatele liceului și s-a pierdut pe prima ușă care dădea în aripa dreaptă din corpul A.

M-am dezmeticit cu greu, deja pauza se încheiase și eu trebuia să plec spre clasa mea. Urma ora de chimie. Apoi engleza și celelalte. Gândul mi-a rămas la ea. Am plutit la toate orele. Aveam impresia că mă urmăreau ochii ei verzi de undeva din tavanul înalt, că-mi pătrundea în minte și mă treceau valuri de căldură. La un moment dat am cerut permisiunea să merg la cabinetul școlar. Amețeam și urechile parcă îmi vuiau. Am ajuns mai mult bâjbâind în fața ușii albe pe care scria Cabinet școlar și când am dat să bat, în cadrul ușii care s-a deschis brusc a apărut EA! M-am dat un pas în spate să poată trece. Mi-a aruncat o privire scurtă și mi-a șoptit: în spatele cantinei… te aștept! e urgent! Am crezut că nu mie mi se adresa, m-am uitat în jurul meu. Nu mai era nimeni pe coridor. Am intrat în cabinet și i-am spus asistentei ce mă doare. Mi-a dat clasicul paracetamol și o vitamina C fără să se uite la mine. M-a sfătuit să stau câteva zile acasă dacă-mi reveneau stările de amețeală. Am zâmbit în timp ce treceam pragul. Nu eram răcit. De ce oare îmi dăduse paracetamol?! Mă rog, am traversat pe același traseu curtea școlii și fără să vreau am cotit la stânga pe o alee ce ducea spre cantină. Am mers ca în transă și am ajuns în spatele clădirii din care îmi ajungeau în nări miros de ciorbă și de carne prăjită. Pe o bancă lângă ușa de la cantină ea stătea cu un genunche îndoit, ridicat, pe care își sprijinea bărbia, bălăngănindu-și celălalt picior. O gheată mai avea puțin și-i ieșea din picior.

Când am ajuns lângă ea a tresărit și s-a oprit din bălăngăneală. A ridicat spre mine printre șuvițele care-i ascundeau fruntea și jumătate din față, privirea-i verde chihlimbarie. M-am așezat pe bancă fără să mă invite. Mi-a întins mâna dreaptă care a apărut prin gaura mânecii prea lungi. Degetele îi erau acoperite de inele. Cele mai ciudate! Capete de morți, lilieci, bufnițe, oase împletite, ținte. Am observat că mai avea și o curea foarte lată neagră la încheietura mâinii, pe care stătea o inscripție indescifrabilă, scrisă în sanscrită, cred. Martelie! mi-a zis șoptit. Am ridicat o sprânceană. Cum ai zis că te cheamă?! am întrebat-o uluit. Martelie! Nu prea auzi?! Îmi venea să râd. Ce nume mai era și ăsta?! Nu i-am spus cu voce tare ce gândeam dar probabil și-a dat seama pentru că a continuat, cu o grimasă: Da, ăsta e numele meu. Nu-ți place, nu mă interesează!Pe tine cum te cheamă, tinere? Am înghițit în sec și am spus automat: Otniel! M-a privit și a replicat cu un zâmbet nesigur: Ohooo, tareee! Eram două nume ciudate. Noi doi eram ciudați. Altfel nu aveam cum să ne identificăm în mulțimea aia de tineri. Crezusem inițial că doar eu o remarcasem dar se pare că și ea mă văzuse. Aș vrea să ne vedem după ore într-una din zile, am auzit-o ca prin ceață. Mi-ar plăcea să stăm de vorbă. Cred că noi doi avem multe de înfăptuit, a continuat cu o voce joasă care-mi părea că vine de undeva din mintea mea. S-a ridicat și s-a îndreptat cu mersul ei dezlânat, fără să aștepte confirmarea mea, spre colțul din stânga al cantinei, unde a și dispărut brusc. M-am ridicat și eu și am pornit spre poarta liceului. Ora se încheiase și odată cu ea și cursurile. Am dat să ies dar am realizat că nu aveam ghiozdanul. M-am întors și în mare grabă am urcat până la etajul întâi, unde se afla clasa mea, la sala 13 și am deschis ușa. Colegii plecaseră. Nu era nimeni. În banca de la geam, ultima, ghiozdanul meu stătea, cu toate cărțile la vedere, cu o gură căscată. De pânză. M-am îndreptat spre bancă, am tras fermoarul și l-am ridicat pe umărul drept. Am dat să ies din clasă. Era cam târziu. Cursurile se încheiau la ora 19. Clasele de a 12-a aveau ore după-amiază. Nu aprinsesem becurile din clasă. Lăsasem ușa întredeschisă și o fantă de lumină de pe coridor îmi făcuse posibilă identificarea băncii și a ghiozdanului. Ușa s-a închis cu un scârțâit groaznic. Scrâșnetul balamalelor mi-a ridicat părul pe brațe. O senzație de rece mi-a amorțit picioarele. Deodată în întunericul care se așternuse am simțit o prezență. Nu vedeam nimic!

Am simțit două brațe moi cum îmi cuprind grumazul, apoi o răsuflare dulceagă în obraji. Două buze fine mi-au sărutat cald vârful nasului. Eram înțepenit. Nu reacționam în niciun mod. Parcă ceva nevăzut mă cotrobăia pe interior! Am închis ochii! Dintr-o dată în mine se făcuse lumină și am văzut-o pe Martelie. Mi-a zâmbit! I-am zâmbit și eu și am început să dansăm pe o muzică pe care nu o mai ascultasem! Dansul nostru s-a oprit în clipa în care am călcat-o pe picior. S-a strâmbat la mine și m-a împins. Ne-am dezlipit unul de celălalt și ne-am îndepărtat. O priveam cum dispare, fără să fac vreun gest, și o dată cu ea simțeam că mă evapor și eu. Deveneam ceva greoi și inutil într-o altă încercare de corporalizare, de materializare. Eram singur. Apoi dintr-o dată m-am trezit așezat pe o bordură, în fața liceului. De pe celălalt trotuar Martelie mă privea și-mi făcea semn cu mâna să merg spre ea. Am vrut să traversez strada, însă trecerea de pietoni era la vreo 200 de metri așa că am fugit fără să mă mai asigur. Și ea a pornit spre mine tot în fugă. Am apucat să aud un scrâșnit de frâne și apoi mi-am simțit trupul atât de ușor și de cald… Martelie nu-mi mai zâmbea, chipul i se schimonosise de durere…