Constelații frânte

 

Stele aliniate într-o odisee,

Pământ, înnorat printre candele,

Cetate plăsmuită în răbdare,

Tăcere umilită în schimbare.

Septembrie e mort deja,

Octombrie a devenit cineva.

 

Alte stele distruse de candele,

Alt pământ, plăsmuit în zăbrele,

Cântec tăcut în luna martie,

Rătăcind printr-o carte,

Pierdută pe planeta marte,

Săptămânal încetând în orice parte.

 

Cetate plăsmuită în amintire,

Pasăre de cleștar cu aripi frânte,

Distruse de o constelație,

De stele pierdute,

Nimic nu se schimbă,

Rămâne doar o anumită umbră.

 

E timpul să adormim,

Mărunt, stelele se autodistrug,

Dimineața luna a murit,

Soarele, cumplit, nu s-a trezit.

Pierdut în gând anonim,

E destul, de, domnule june-prim.

 

Printre ploi de toamnă mărunte,

Te privesc, în repetate amănunte,

Murim, ne trezim, ca doi zombii,

Ne mințim, ne scârboșim.

Te pierd, mă reprezintă,

Te reprezintă, mă pierd.

 

E noapte. Stele împrăștiate,

Constelații, prea multe, destrămate,

Cer mort într-o noapte cu lună plină

Amănunt de joc, și lumină.

Comoară pierdută, a mea parte

Comoară distrusă, a ta parte…

 

 

 

 

 

Ceață

 

Da, e ceață în mintea mea,

Mă primenesc umblând aiurea,

Cetatea sufletului meu,

Moare, se dărâmă, etern,

Gândul îmi trimite mesaje

Cu ”rămas-bun”, sau cu ”adio”.

Cerul mi-a întors privirea,

Nu mai vorbește cu mine,

Sufletul mi s-a întunecat

Deși pare luminat, e cam ciudat.

Și pare că am amorțit,

Sufletul mi-a înghețat,

Și inima s-a transformat,

Într-un munte mai plin

de zăpadă, pe stâncile sale de aer.