Imposibilul. Versiuni posibile

 

Iluzii trec, iluzii vin, dar nu-i ceea ce pare

O fi bidimensional? …dar câte unghiuri are?

Mă contrazic în versiuni, chiar mintea-mi joacă feste

Când imposibilul din ochi devine o poveste…

 

Dorinței mele de real efectul i se-nclină

Și cubul Necker pare-a fi o ramă plină, plină,

Confuzia îmi dă un ghiont în 3D mă transferă

Și minte toată-i un triunghi sau rază într-o sferă.

 

Să fiu matematician să înțeleg ideea?

Doar el, artistul (din priviri?) îmi descifrează cheia

„E totul numai cum vrei tu, să iei bine aminte,

Ci imposibilu-i mereu posibil doar în minte!”.

 

 

 

 

 

Lorem ipsum

 

Lorem ipsum – ramă goală

Fi-va bine… Când? Odată,

Când s-o-ntoarce, nepătată

Vorba toată

În morală.

 

Sângele zvâcnind așteaptă

Împăcare

Vindecare

Să devină limba care

Stă să moară…

 

Lorem ipsum … tare doare…

Când devine?

Când revine

Graiu-n suflete creștine

La hotare?

 

 

 

 

E vremea să mai scriu o poezie

 

E vremea să mai scriu o poezie

În clipa când sărutăLuna lutul,

Când ceru-i depărtare cenușie

Ce răscolește-n ființa-mi absolutul.

 

E vremea reveriilor de noapte…

de grijile mărunte

Ascult cum cântă lira-n mii de șoapte

Și raza Lunii-mi susură pe frunte.

 

Îmi bate în fereastră, mă inspiră

Și-aud îndemnul: scrie, scrie, scrie,

Condeiul, ființa-mi, trupul îmi respiră…

E vremea să mai scriu o poezie!

 

 

 

 

 

Ascude-mă în tine, primăvară

 

Ascunde-mă în tine, primăvară,

Să uit de ale iernii vechi suspine,

Să-nmuguresc din nou, așa ca tine,

Să nu-mi mai fie timpul o povară.

 

Să fiu boboc din cap până-n picioare,

Să înviez din calde începuturi,

Din verde crud și mii și mii de fluturi

Pe fruntea-nseninată să-mi coboare.

 

Să uit cum dinții iernilor flămânde

Mușcau din zi și noapte ca o fiară,

De amintiri să uit și de osânde,

 

Iar soarele, cu raza lui ușoară

Să-mi încălzească brațele plăpânde…

Ascunde-mă în tine, primăvară!

 

 

 

 

 

Cât ne-a fost de sete

 

Să curgă vinu-n cupe iar

În clipa regăsirii noastre

Și-n nopțile cu stele-n glastre

Și amintiri de chihlimbar

Ne-mbete viile albastre.

 

Să ne-nfruptăm ca doi păgâni…

A podgoriilor licoare

Ne facă noaptea sărbătoare

Când la ureche tu-mi îngâni

Că arzi din cap până-n picioare.

 

Din buze să sorbim nectar,

Mireasma viei să-ne-mbete

Când luna strălucește-n plete

Să curgă vinul iar și iar

Căci, Doamne, cât ne-a fost de sete!

 

 

 

 

 

Când unu și cu unu refuză să se-adune,

Când cerul îți pictează pe suflet mii de sori,

Când mintea puerilă și făr’ de rațiune

Visează numai fluturi, poeme și culori,

 

Când cifrele rebele devin incongruente,

Când ceasul nu mai bate minutele șaizeci,

Când literele toate sunt simple accidente

Ce vor să se dezlege de vămi și ipoteci,

 

Când sufletul aleargă prin primăveri zălude,

Când ochiul se preface-n lumină din lumini,

Când judecata toată e oarbă și n-aude

Lăuntrul tău devine Florar cu mii de crini.

 

 

 

 

 

Nici viața lui nu e ușoară

M-am întâlnit cu Dumnezeu

Stătea pe-o bancă într-o gară,

Iar eu trăgând dintr-o țigară

Dacă mai vine trenul meu

L-am întrebat așa-ntr-o doară…

 

El m-a privit zâmbind ilar

Și-apoi mi-a arătat în zare

Că nici al lui nu mai apare

Deci așteptarea-i în zadar

Și nici măcar bilet nu are.

 

I-am dat să bea din șipul meu…

Cum? Și pe el îl condamnară?

Nici viața lui nu e ușoară?

M-am întâlnit cu Dumnezeu

Stătea pe-o bancă într-o gară…

 

 

 

 

 

Spre nicăieri, spre totul, spre nimic

 

Transced văzând ce n-am știut că știu,

Luminile prin mine-și fac cărare,

Ce dulce adevăr, ce încântare

Să simt, să văd, s-aud și-apoi să scriu.

 

Întind o mână către Univers,

Iar el se face cale pentru mine,

O dulce simț cu aripi angeline

Ce mi te scrii în gând, în trup, în vers.

 

Nu-i sus, nu-i jos, nu-i stânga, nu e dreapta,

Nu-i mâine, ieri, nu-i mare și nici mic…

Sunt numai eu și-o forță înțeleaptă

 

Ce se strecoară-n mine, pic cu pic,

Pășesc ușor urcând treaptă cu treaptă

Spre nicăieri, spre totul, spre nimic.

 

 

 

 

spital în iarnă

 

peste poemul acesta

timpul curgea fără milă

condamnându-l la tăcere

tot așa tăceau și fluturii

rămași sub fereastră

de pe vremea

când primăverile se risipeau pest

pleoapele întredeschise

 

până și buzele au uitat gustul nectarulu

iar pocalului din care sorbeau mierea i-au crescut mărăcini

macii s-au prefăcut în pături

aruncate pe patul din spitalul iernilor fără de sfârșit

 

 

 

 

 

noua primăvară

privește iubitul meu

privește ghioceii aceștia

te uită cum doare albul

în neprihănirea lor

te uită cum vibrează într-înșii

lumina următoarelor dimineți

tot așa

în zâmbetul destinului nostru

trezit din ruina atâtor neputințe

vor înflori alți ghiocei și această lumină

care ne va întâmpina mâine în zori

să privim iubitule

să privim încrezători ghioceii aceștia

ca și cum gândurile noastre aștern

pe zăpada mieilor

noua primăvară