Moartea poate fi și pomul roditor

 

Astăzi femeia și-a lăsat plecat de acasă zâmbetul

în care, făptură divină, îi tremura moartea.

Cine altcineva să mai creadă într-o altă lume unde

plin de răbdare nu vom băga de seamă că am devenit

umbre stilizate, unde vom dezlega cuvinte încrucișate

fără să mai fim hăituiți de himere și întunecime?

 

Cine, răzuind mierea tăcerii de pe clopote, ne va vorbi

mereu despre cealaltă parte a vieții noastre forțată să

urmeze timpul cuvântului despre care Rilke susținea

că moartea poate fi și pomul fructifer și nesfârșitul

înlăuntru strigăt strigat între aripile două ale unui

singur zbor?

 

Cine pe tăișul sabiei înflorește cuvintele aducătoare

de necuprins, cine cu un strop de sânge din trupul

lui Iisus mă obligă să-i fiu începutul?

 

Multe lucruri nu cunoaștem din sacrul spațiu în

care am rătăcit în căutarea scurtei noastre odisee,

femeie, tu, nevăzută de nimeni de-a lungul zilelor

noastre.

 

Teama care ne încearcă la marginea prăpastiei

nu alăptează decât cuvântul scuturat de cenușă,

o, femeie, ia aminte: să nu-mi pomenești

vreodată numele, înălțându-te.

 

Și astfel începe în uitare moartea mea.

Am venit doar să privesc viaţa în ochi

 

Un arbore, în care am adunat suficiente păsări

pentru ca satanic să trecem la nesfârșit spre căderea-n

neant, vom purta mereu pe retina pierdută în văz.

 

Nu am venit să arunc cu pietre, păsările să-și ia zborul

în văzduh, am venit doar să privesc viaţa în ochi și

iluminat precum zeul într-o vocală să înalţ un zid

irevocabil după care cuvântul să nu-și afle mâinile

picioarele fructul ordinea izvorul.

 

La ieșirea din amintire praful s-a așezat pe vocile

frunzelor albe care au trezit din somn șarpele și

pașii tăi, iubito.

 

Negustorii de arbori or să vină să reteze arborele

făgăduindu-mi o corabie de vis și un foc

cu care să măsori pur și simplu depărtarea, iubito.

 

Vai, ce au să mai facă poeţii fără arborele semănând

acum cu o statuie plăsmuită într-un poem orb

din naștere, vai, cine se va mai lăsa într-ascuns

bătut de vânt, cine se va folosi de trilul îngheţat

pe crengi al păsărilor dragi, cine își va apropia

urechea de pântecul rotunjit al clipei să asculte

plânsul nenăscut al lyrei pe care o mână, securea

și sora ei mai mare — poezia, o zămislesc din

trunchiul visător al arborelui corosiv, nevăzut, o,

știut doar de inima mea sub formă de cruce din lemn.